România deţine circa 2,8 milioane de exploataţii agricole, reprezentând aproape o treime din totalul fermelor din Uniunea Europeană. Peste 90% dintre acestea sunt ferme mici, în mare parte familiale, care lucrează suprafeţe de până la cinci hectare.
La polul opus se află marile exploataţii agricole. Însă, doar 1% dintre fermele din România au cel puţin 50 de hectare. Acestea lucrează, împreună, peste jumătate din întreaga suprafaţă agricolă utilizată a ţării. Aceasta este imaginea unei agriculturi puternic polarizate: milioane de gospodării şi ferme de mici dimensiuni coexistă cu un nucleu restrâns de exploataţii comerciale care concentrează o parte considerabilă a terenurilor.
Paradoxul agriculturii româneşti începe acolo unde se termină producţia din câmp. Practic, România are teren, produce şi exportă, dar pierde o parte importantă din valoare pe drumul dintre materia primă şi produsul finit. Iar dezechilibrul se vede în cifre: deficitul din schimburile cu produse alimentare a ajuns la circa 6 miliarde de euro pe an.
Fermierii încep să facă investiţii în procesare, programe precum INVESTALIM sunt gândite să aducă valoare adăugată agriculturii, însă România trebuie să se uite cu atenţie la toate tipurile de exploataţii şi să găsească soluţii pentru a pune în valoare toată producţia acestora.
Până atunci, producătorii locali încearcă să devină mai competitivi şi pariază pe gust pentru a contracara importurile de produse mai ieftine venite din Polonia sau Turcia.
Agricultura românească şi-a conturat structura. Fermele mici, medii şi marile exploataţii coexistă astăzi pe aceeaşi piaţă, dar au nevoi, resurse şi modele de business diferite. Următoarea provocare nu mai este doar consolidarea sectorului, ci găsirea unei formule prin care fiecare categorie să poată face performanţă.
Fermierii mici, acele exploataţii de familie, cu câteva vaci şi o grădină de legume, trebui să aibă acces la piaţă.
Dincolo de importanţa lor ca număr, aceste gospodării păstrează o parte din diversitatea agriculturii şi gastronomiei locale şi duc mai departe produse, soiuri, reţete şi un gust pe care agricultura de volum nu îl poate reproduce întotdeauna.
Provocarea este transformarea acestui avantaj într-unul economic: cum ajunge mâncarea cu gust de la micul producător la consumator şi cum poate fermierul să obţină un venit care să-i permită să continue?
Mai departe, fermele medii au avantajul experienţei, al unei producţii deja consolidate şi al capacităţii de a face următorul pas către piaţa mare. Pentru ele, miza este accesul constant la marile lanţuri de magazine. Iar pentru marile exploataţii, următorul pas ar trebui să fie dincolo de graniţele României. Acestea au dimensiunea, volumele şi capacitatea de investiţie pentru a concura pe pieţele externe, însă provocarea este ca România să nu exporte doar producţie agricolă, ci tot mai multă valoare adăugată.
Cum trecem de la exportul de cereale şi materii prime la produse procesate, branduri româneşti şi businessuri agroalimentare capabile să câştige pieţe externe?
